Montata de Alexandru Dabija, trilogia lui Barry Gifford, "Camera de hotel", il readuce pe scena Teatrului Odeon pe Marcel Iures. Compusa din trei momente diferite, "Smecherii", "Pana de curent" si "Doamna Kashfi", montarea lui Dabija propune trei povesti care se dezvolta toate, la distante mari in timp, in aceeasi camera dintr-un hotel din New York.
Construite inr-un decor redus la esential, o camera simpla si o receptie improvizata undeva intr-un colt, povestile lui Gifford (scenaristul lui David Lynch) capata in montarea lui Dabija (care, alaturi de Laura Paraschiv semneaza si scenografia) ascutimea si profunzimea unor haiku-uri. Nimic incarcat, nimic ingrosat, si, in schimb, o precizie aproape chirurgicala in a taia imaginile. O unda de mister care strabate ca un fior fiecare dintre cele trei momente si accente asezate intotdeauna pe cuvantul potrivit si imaginea potrivite. Tendinta spre esentializare pe care a capatat-o teatrul lui Dabija, vizibila in cele mai recente montari, cautarea si dezvaluirea fortei actorului, intoarcerea catre "teatrul sarac" asa cum il propovaduia Grotowski domina si aceasta montare.
Cu un profund substrat psihologic, toate cele trei episoade sunt, in fond, povesti de iubire in care boala, nevroza, moartea, nebunia si misterul se amesteca si produc crize niciodata rezolvate palpabil. In prima parte a trilogiei, "Smecherii", Marcel Iures, Antoaneta Zaharia (foto) si Mircea Constantinescu se intalnesc intr-o istorie despre tradare si dragoste, in camera 603. Ea, prostituata, ei, doi prieteni vechi, posibili criminali. Timpurile se amesteca si duiosia amintirilor din adolescenta se asaza peste nebunia criminala a maturitatii. Cu aceeasi cunoscuta intuitie a firescului, Marcel Iures trece de la momente de tandrete si timiditate, la cele de violenta, de la retraire duios-grotesca a primului moment de tulburare a simturilor, in adolescenta, la suferinta criminala. Lumile create sunt multiple, totul evolueaza extrem de rapid, prostituata isi istoriseste iubirea tradata, isi executa dansul de majoreta, iar apoi lucrurile se precipita... Povestea intreaga se ascunde, de fapt, in spatele lumii de pe scena si meritul regiei este ca dezvaluie tainic si discret, ca o reflexie in oglinda intreaga incarcatura din umbra.
JucatA aproape in intregime la lumina lumanarilor "Pana de curent" intra mai adanc in psihologia maladiva a personajelor. Un copil mort care bantuie gandurile unei femei disperate, alunecand usor spre nebunie, si un sot care incearca sa restabileasca echilibrul. Din nou Antoaneta Zaharia, de data asta alaturi de Pavel Bartos. Un tablou bine conturat, din lumini si umbre, din cuvinte si taceri dozate minutios, cu crize de nebunie perfect asumate de Antoaneta Zaharia, si cu momente de discreta intelegere la Pavel Bartos. Si peste toate tusele de culoare ale lui Dabija, ca-ntr-o pictura rembrandtiana transpusa in postmodernism.
Iar ultimul moment al spectacolului, "Doamna Kashfi", este probabil cel mai bine conturat si echilibrat scenic. Antoaneta Zaharia pentru a treia oara, in rolul mamei distante a unui copil retardat, in cautare de explicatii paranormale legate de moartea propriei mame. In aceeasi camera 603, de la acelasi hotel din New York, se intampla cele doua intalniri. Cea cu doamna Kashfi, mediumul care va intermedia legatura cu lumea de dincolo, si cea cu bunica intoarsa din morti pentru a dansa cu nepotica retardata. Dorina Lazar, impreuna cu Paula Niculita, construiesc o realitate stranie, usor comica, usor inspaimantatoare, in care moartea si viata
se ciocnesc firesc, ca doi prieteni pe un bulevard.
Oamenii din spectacolul lui Dabija sunt si fantome, si fiinte vii, aluneca permanent intre real si imaginar, se intrupeaza si se des-trupeaza, dupa nevoie si jongleaza dupa bunul plac cu realitatea. Iar "Camera de hotel" e spectacolul unui regizor pentru care teatrul este, inainte de toate, o Intalnire.
